Pot spune ca am capacitatea de a ma bucura cand ajut pe cineva. Imi place sa simt ca eu contez pentru cineva. And i really enjoy giving better than receiving.
Dar ma intrebam... care e limita dintre bunatate si prostie*? Cum iti dai seama cand ai iesit din bunatate si ai pasit in prostie? Ma refer la a ajuta o persoana care ti-a gresit in repetate randuri, intentionat.
Ar trebui sa ajutam mereu, neconditionat, fara sa tinem cont de trecutul - fie el bun sau rau - persoanei si actiunile acesteia fata de noi?
Si daca da, in ce masura o ajutam? Total sau partial?
Si pana la ce numar al greselilor totale?
Daca ne este foarte usor sa ajutam intr-o situatie data si totusi nu vrem de teama sa nu fim fraieri, se poate spune ca suntem razbunatori?
Sunt intrebari (retorice) pe care nu mi le-a pus (concret, interogativ) o persoana anume, ci pe care mi le-a pus experienta, prin faptele unor persoane. Cum ar raspunde un mirean din secolul XXI la aceste intrebari?
*Prostie in sensul incapacitatii de a-ti da seama cand esti luat de fraier si/sau cand se profita de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu